Am plecat spre micutul port Dalkey de undeva din inima Dublinului. Duminica. Încolonati, ne-am asezat la coada linistita de trei persoane care se formase în fata automatului care arunca vîrtos biletele de DART, metroul irlandez de suprafata. Statia Tara e îngramadita între riul Liffey si uriasa Ulster Bank, cu peroanele sapate aproape prin mijlocul birourilor. Arhitecti curajosi si eficienti.

Dupa vreo trei statii de stat jos si privit pe ferestre in viteza trenului spre coasta de sud a Dublinului, sintem abordati, cu ceva tupeu, de o femeie la vreo 60 de ani. Tunsa scurt, bruneta, relaxata. In piept ii troneaza un ecuson mare si alb. Ceva cu Chevrolet-Buick si un nume: Jane. Sincer, o vazusem cu citeva minute inainte cum ne iscodea cu privirea, gindindu-se, probabil, daca sa ne atace sau nu. Pina la urma, ne-a atacat:). “De unde sinteti?“, a sunat un cristalin accent american, care a umplut vagonul si asa plin cu vreo suta de suflete. Incredibil. Eu: “Romania“. Tace 2-3 secunde. Eu, iar: “N-ati auzit de Romania, este?“. Revine: “O, ba da, am auzit de Romania, cum sa nu. Eu sint din Texas, ai auzit de Texas?“.
Si dialogul a continuat asa pina am ajuns la Dalkey, intre intrebari de genul “Si e tara saraca Romania?” sau “Cum e in Romania?“.

Dupa ce am lasat in spate peronul, la capatul unei calatorii care avea sa faca 3,80 euro de persoana, dus-intors, am luat-o la pas prin Dalkey, in cautarea portului, unde auziseram ca se vor lansa la apa citeva vase istorice. Daca Dublin e un oras al stilpilor plini de cosuri voluptoase de flori, Dalkey e stapinul Dublinului. Flori la geamuri, flori pe stilpi, flori la restaurante,  flori pe jos, flori pe sus, flori in stinga, flori in dreapta. In linistea de duminica, aproape ca auzim zumzetul albinelor ce roiesc pe linga sutele de cosulete inflorite. Doar zgomotul facut de trei baieti pe biciclete tulbura apsarea.

O luam la dreapta, o luam la stinga, serpuim cu soarele deasupra noastra printre stradute cu case de milioane de euro sau trecem prin fata unor cottage-uri care stau sa cada la primul vint mai puternic. Dupa 20 de minute, vedem marea. Albastra, unde e verdele Irlandei? In fata noastra, la 300 de metri, mai bine de 50 de oameni se plimba pe ponton sau admira sunetul apei, in bataia fina a vintului. Steagul Irlandei si cel al Uniunii Europene danseaza cu vintul. Coborim incet spre zecile de barci trase la mal.
Trei catei voiosi si pufosi se uita cu dragoste la stapini si dau din coada cu viteza. Linga apa, o femeie blonda, la 40 de ani, sta pe un suport de piatra. Are ochii inchisi iar vintul ii zboara scurtele plete in toate directiile. La ce s-o gindi?
Undeva mai in larg, dar tot pe malul de piatra, un catel flocos se confunda cu algele negre esuate. Ai zice ca blana lui sau algele sint acelasi lucru. Catelul e ud si se usuca la soare. Ii place patul de alge.
Linga vinzatoarea care prepara hamburgeri mai prosti ca la McDonald’s, zace in soare o masina americana din anii ‘50. Visinie si stralucitoare, asa ca soarele priveste cu invidie. In jurul ei, trei japonezi privesc cu admiratie si consuma bateriile de la aparatul foto.

Pentru ca lansarea vaselor e abia peste doua ore, plecam inapoi spre centrul micutului port. Foamea e mare. Din fericire, dupa 10 minute de cautare, gasim o masa alba si calda chiar la 3 metri de castelul-vedeta al asezarii. Intre noi si trotuar se lafaie un cos de flori mai mare decit trei mese puse una linga alta. Fructe de mare, peste, salate, ceva porc, Guinness si Carlsberg. 60 de euro pentru trei oameni. Plecam impliniti, nu inainte de a ne servi cu o inghetata grasuna, dintr-un stand asezat strategic la iesirea din restaurant.

Dupa doua ore, revenim in statia de DART. Asteptam 13 minute pe peron, alaturi de un cuplu mixt. El e irlandez si ii explica ei, italianca dupa accent, despre masurile coercitive necesare uneori in educatia copiilor.
Ne suim iar in vagoane. Americanca din Texas nu mai e, sint in schimb mai multe cupluri cu pantalonii uzi. Vin de la plaja Killiney, un pic mai departe de Dalkey, si stau cu slipii uzi pe ele. Curajosi oameni totusi, soare de 22 de grade, dar apa n-are mai mult de 10-11.
Ajungem in 30 de minute din nou in inima Dublinului, in statia minune. La 200 de metri distanta, ne asezam pe piatra calda si asteptam autobuzul spre casa. O plimbare de-o zi.