cristiroman.ro

Rece, aproape sa inghete. De fapt…

————————————————————————

Introduc in usa de pe partea dreapta a masinii cea mai mare cheie din manunchiul metalic si colorat ce-l port mereu la mine. Intorc spre stanga si cele 4 usi se deblocheaza. Deschid, intru, ma asez pe scaun. Imi fixez bine pozitia. Inchid usa, blochez usa (obisnuinta pura), imi pun centura de siguranta. Deschid geamul. Cam pe jumatate.

Introduc cheia in contact si o intorc spre dreapta. Motorul porneste, radioul porneste. Il dau mai incet. E fixat pe Q102.2. Muzica. Dau cu spatele, fac stanga, ma opresc. Pornesc apoi inainte. Urc panta parcarii subterane a hotelului. Trec prin fata receptiei si a barului in care oamenii stau la bere, discuta, se uita la golf pe televizor, sau la curse de cai, rad.

Snow Patrol, Chasing Cars.

Ies pe strada principala. Ma uit in dreapta. Liber. Daca nu e liber astept sa se faca liber. Cand e liber plec la stanga. Accelerez usor, sunt intr-a doua. Semnalizez stanga, fiindca in 50 de metri chiar trebuie sa o iau la stanga. Spre stanga stopul e mai mereu pe galben, trebuie doar sa ma asigur ca nu vine nimic din dreapta. Intru pe alta strada mare. Accelerez. De la 40 ajung pe la 55. Undeva in stanga mea, in fata, un stalp are fixat in capat un mic panou cu leduri ce-ti arata viteza pe care o ai. Daca ai sub 50 la ora luminile sunt galbene. Esti in regula. Daca ai intre 50 si 55 luminile sunt rosii. Statice. Daca ai peste 55 luminile sunt tot rosii dar devin jucause: clipesc non stop. Nu e bine. Esti cam ilegal deja. Eu sunt la 54. Sunt, deci, intampinat cu rosu static.

Dupa 100 de metri urmeaza primul stop al acestei strazi mari. Deobicei, la ora asta, adica la 22:09, stopul e mai mereu pe verde, fiindca din straduta secundara ce se iveste din dreapta nu vine mai nimic. Si atunci senzorul stopului de pe strada mare actioneaza eficient si lasa circulatia sa curga pe verde. Trec de stop insa dupa 100 de metri urmeaza altul, fiindca acum din stanga se arata un drum secundar. Tot verde prind.

Ceva din 80’s. Nu stiu numele trupei, dar stiu piesa. O stim cu totii.

Merg mai departe. Urmeaza acum cel mai important stop din drumul meu de 13 minute spre casa. Intersectia cu N11, sosea mare, aproape cat o autostrada, ce pleaca din centrul Dublinului si merge in jos, spre sud, mult spre sudul orasului. Stopul din fata mea are trei ecrane: indicator spre stanga, de care nu am nevoie, indicator spre inainte, care e al meu direct, indicator spre dreapta, de care nu am nevoie. Prin urmare eu tai perpendicular N11.

Masina vede verde in fata farurilor asa ca pleaca, ajutata de picioarele mele ce apasa ambreiajul si acceleratia. Dar si de mana stanga, ce baga in viteza. Intai prima, apoi a doua. Logic, nu? Nu merg insa prea mult, fiindca la 50 de metri dupa ce las in spate uriasul N11 am iarasi stop. E stopul dintr-un mic centru – “village” – al unui cartier din sudul Dublinului. Aici, fiecare cartier are un “village” – adica o zona centrala in care sunt concentrate magazine, restaurante, posta, politie, puburi.

Deobicei la acest stop prind mai mereu rosu. Exact in fata mea, la 10 metri, fiindca eu voi face de aici putin dreapta apoi stanga, e sediul de Politie al cartierului. Stau pe loc deci, pe rosu, in masina, si ma uit la sectia de politie. Are ghivece uriase de flori la fiecare geam, ceea ce o face sa arate precum un pub. Dac-ar fi doua masute in fata sediului mai ca ti-ar veni sa te asezi si sa astepti un chelner imbracat in politist care sa vina sa-ti ia comanda. Scot HTC-ul si fac o poza, rapid. Doua, sa fiu sigur.

Annie Lennox – There must be an angel.

Se pune verde. Annie canta mai tare, eu trec pe langa sediul inflorat de Politie. Eu cu masina. Noi doi. Am intrat pe o strada mica, ingusta, cu o singura banda pe sens, strada care ma va purta, pret de aproape un kilometru, pe un traseu fara stopuri, cu multe curbe si case frumoase. Pacat ca e seara deja si nu prea pot sa le admir. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, nici ziua, cand ma duc spre munca, nu le admir, fiindca au in fata ziduri de piatra si curti dominate de copaci istorici deja.

In dreapta ziduri si case, in stanga ziduri si case. Undeva pe dreapta se face o straduta secundara unde se afla un magazin in aer liber de plante si obiecte pentru amenajarea curtilor. Sunt multe astfel de magazine in Dublin, mai mari sau mai mici, fiindca orasul este dominat de case, nu de blocuri.

Se apropie curba cea mai mare a acestui drum linistit si ingust. Indicatoare de atentionare. E chiar curba de 90 de grade. Desi drumul e linistit, e bine sa reduci viteza. E chiar periculos. Asa fac, trec dintr-a treia ina doua, cred ca am 30 la ora. E si putin umed pe jos, azi a plouat, in sfarsit, a plouat dupa mai bine de trei saptamani fara pic de apa cazuta din cer, de parca as locui in Nairobi, nu un Dublin.

Am trecut de curba insa am tot viteza mica. Din fata mea nu vine nimic. Din spatele meu nu vad nimic. Cu viteza scazuta, ba chiar inspre 20 la ora, iau telefonul, ce-mi statea in poala, intre picioare, ma duc in meniul de poze, ma concentrez cu un ochi la drum si unul inspre telefon, sa apas ecranul in dreptul cercului ce declanseaza fotografierea. Fac o poza, pun telefonul inapoi in poala, maresc viteza. Probabil ca a iesit prost, dar nu ma intereseaza. Acum chiar nu conteaza.

Ajung inspre 60, dar nu urc mai mult. Nu are rost. Chiar nu are. Nu ma grabesc deloc. In continuare, in stanga si-n dreapta mea copaci uriasi si ziduri de piatra. Dupa ziduri se afla casele mari. Unele sunt resedinte ale ambasadorilor straini acreditati in Dublin. Majoritatea sunt insa case normale, ale oamenilor din patura medie spre inalta a orasului.

In doua minute ajung la stop. Stopul pe care-l voi lasa in spate, ocolindu-l prin stanga. E verde, ma asigur totusi ca nu vine nimic din dreapta, you never know. M-am incadrat pe aceasta noua strada, una mai mare si mult mai spatioasa, cu cate doua benzi pe sens. Cobor, drumul o ia usor in jos fiindca in curand voi ajunge la un manunchi de doua sensuri giratorii uriase ce au rolul de a directiona masinile fie pe autostrada, fiindca da – tocmai urmeaza sa trec pe deasupra lui M50, uriasa autostrada inelara a Dublinului, lunga de vreo 30 de kilometri, plecand din nord, ajungand prin vest si coborand apoi spre sud-est – fie spre alte zone ale orasului. Eu o voi lua pe deasupra lui M50, n-am treaba cu Domnia Sa in seara asta. Ocolesc primul sens giratoriu aproape complet, ma incadrez pe o bucata mica de drum ce ma duce inspre al doilea sens giratoriu, unde voi face scurt stanga, exact pe podul pe sub care zeci de masini trec acum pe asfaltul solid Made in M50.

Naughty Boy – La la la.

Ajung la al treilea sens giratoriu, dupa ce am survolat M50. Deci sunt trei sensuri giratorii, nu doua. Il ocolesc si pe acesta complet, si o iau pe a treia la dreapta, cum ar zice vocea blonda a GPS-ului, daca l-as avea acum pornit in masina. Deja aici ma intalnesc cu linia de tramvai, eficientul LUAS, acest premiant cu coronite de ani de zile din sistemul transportului public din Dublin. E un bulevard mare. Nu va ganditi la bulevardele romanesti, sau bucurestene, marginite de blocuri marete si magazine luminoase. Asta e un bulevard asezat pe o campie, cumva la margine de munte insa. In dreapta lui are linia de tramvai, iar dupa aceasta sunt case. In stanga lui sunt alte case, dar si o zona industriala. Cred ca pana acasa, adica o cale de vreo doi kilometri, voi avea vreo trei stopuri. Ia sa le numar.

Ajung la primul, verde. Merg inca o suta de metri, poate mai mult, e inca verde dar il vad cum se transforma in galben cand mai am vreo 20 de metri, asa ca incetinesc, nu-l fortez. Prind rosul, scap de rosu, plec. Urmatorul, al treilea deja, are un  indicator spre stanga, fiindca la stanga e un centru comercial, cu supermarket, cu magazin de bauturi, cu magazin “convenient“, cu fast-food in care trebaluiesc romani pe langa fripteuze cu ulei incins si cuptoare de pizza. E verde asa ca trec cu cei 50 si un pic mai departe. Uite insa ca urmeaza al patrulea stop, la mica distanta de blocul in care stau de vreo 8 luni. E verde, mai mereu e verde la ora asta. In dreapta stopului e statia de tramvai, statia mea de tramvai, de unde, uneori, ma duc inspre centru sau mai aproape de centru. Statia de tramvai e puternic luminata. O fata tanara, cu par blond, lung si intins, asteapta pe unul dintre sensuri. Doi baieti, inca nu adolescenti, impracati sportiv, pe partea cealalta.

Las statia in spate, insa semnalizez stanga, fiindca trebuie sa intru in complexul in care stau. Nu e un complex mare, are, cred, in jur de o suta de case si cam 4-5 blocuri. Nu mari. Cel in care stau are, de exemplu, doar trei nivele: parter, etajul unu, etajul doi. Cred ca suntem cateva sute de oameni, poate inspre o mie, in acest complex cu siguranta nou, aparut in ultimii 10 ani in istoria urbana a Dublinului.

Fac stanga, reduc viteza si mai mult fiindca sub roti ma intampina o rampa usor ridicata, de ciment. Peste tot sunt astfel de rampe, sa te oblige sa nu mergi cu mai mult de 20 la ora prin complexurile de locuit. Dupa 10 metri fac stanga, asa duce drumul interior, si apoi fac iarasi stanga, sa parchez.

Mister Mister. Broken Wings.

Ma uit inspre cele doua linii de demarcatie ale locului de parcare, ma incadrez, parchez. Franez. Trag si frana de mana, scot masina din viteza, scot apoi si cheia din contact. Odata cu motorul se opreste si radioul, a carui fata exterioara o decuplez si o pun in “buzunarul” usii. Trag siguranta centrala a masinii, usile se deblocheaza. Cobor, imi iau rucsacul de pe scaunul din stanga. Inchid usa, dau de cheie in dreapta, se pun sigurantele usilor. Ma indrept cu pasi calmi spre scara blocului, printre copacii racorosi. Deschid usa alba, vopsita recent, si intru in bloc, dupa ce descui cu cheia a doua usa, cea principala.

La vreo doua ore de cand am parcat masina imi beau berea. In dreapta mea, pe televizor, in soapta, curge Dancer in the Dark, pe Film Four. L-am vazut de vreo doua ori dar imi mai arunc si acum ochii, uneori. Asa ma apuc de scris, cu berea in pahar, ca intr-un blestem simbolist. Bere ce a stat in ultima jumatate de ora la congelator. Dupa vreo doua zile dormite prin frigider. Acum e numai buna.

———————————————————————

Rece, aproape sa inghete. De fapt…