cristiroman.ro

Se scurg lunile si trec anii. Pesemne ca ne apropiem de moarte, indiferent de cum sau cand se va produce. Dar nu despre moarte e vorba. Cat de diferiti suntem, si e bine ca suntem asa. Ma izbesc cuvinte cu putere in creier in timpul zilei, cand orice altceva fac, numai langa calculator nu sunt, sa le scriu. Acum parca-mi bat joc de vorbe si de ganduri, cand incerc sa le scriu. De ce mi se intampla asta, de ce nu pot teleporta automat gandurile in varianta scrisa? Sa port oare un reportofon mereu cu mine, langa mine, asa cum fac multi ziaristi sau scriitori din lumea asta? Probabil ca stiu ei ceva, probabil ca s-au izbit de nefericirea profunda de a fi izbit intens de ganduri puternice ce se pierd apoi, ore dupa.

Abandonez, e mai bine, nu se leaga. Am incercat si cu muzica, incerc si cu alcool, nu se leaga. Nu se leaga acum, in seara asta, intr-o sambata noapte in care tocmai am facut dus, in care ma ustura varful degeteului aratator drept, de la cateva taieturi superficiale dar totusi ce produc o oarecare usturime. Si cand ating paharul ud si rece, plin de bere aproape inghetata, ma ustura si mai tare degetul.

Ce usor si frumos pot slabi, daca fac doar un mic efort. Pesemne ca sunt un norocos. Am dat jos sapte sau opt kilograme in mai bine de o luna fara sa fac un efort deosebit. As fi vrut sa mai dau trei sau patru, sa ajung la optzeci, cat mi-am propus acum doua luni, cand aveam nouazeci si patru, dar nu mai am ambitia asta. As putea s-o fac usor, dar nu vreau sa depun nici un efort, fie cat de mic. Sunt oricum multumit.

Suedezii au un cuvant special – pe care nu stiu acum sa vi-l spun, dar el exista, credeti-ma – pentru situatia aia in care nu ai iesit pe locul unu, doi sau trei intr-o competitie, nu conteaza ce fel, ci ai terminat pe opt, pe treispe sau pe o suta optsprezece. Dar ei sunt multumiti prin acel cuvant: nu se streseaza sa fie numarul unu mereu, cum este mentalitatea in randul multor americani, de exemplu, ca nu pot zice ca este in randul tuturor, am zis la inceput de tot ca suntem diferiti. Si chiar nu conteaza natia.

Daca ar fi asa de simplu sa scriu cartea pe care o am in minte si care ar putea ajunge un best-seller in Irlanda (parca nu m-ar interesa sa fie best-seller in Romania, ar ajunge oricum, daca ar fi un best-seller in Irlanda, fiinda asa suntem noi, ca natie, romanii, daca iese ceva bun afara apreciem automat, altfel nu distingem cacatul de praf in curtea noastra), ce bine ar fi. Daca ar fi asa de simplu, precum imi este slabitul, sa imi gasesc locul, macar pentru cativa ani, intr-un job misto, ce bine ar fi…Si imi este la indemana si totusi imi este greu.

Toate, sau nu toate, ci multe, multe lucruri intense, puternice, valoroase, imi sunt la indemana. Sunt puternic, inteligent, deosebit (suna pompos, insa e vorba de un deosebit in sensul practic, adica diferit), extrem de speculativ si vizionar. Ma stiu, pot muta muntii, pot seca oceane, numai sa vreau, numai sa nu-mi fie lene, numai sa nu ma simt bine in apa calduta, sa vreau mai mult. S-ar zice ca n-am ambitie, si atunci automat restul de calitati se pot duce dracului, insa nu e asa. La mine lipsa ambitiei e ceva fals, adica ea exista, oooo, si cum exista, numai ca sta latenta, doarme, pur si simplu doarme. Dar o am in mine. Uneori explodeaza si ma arunca atat de inainte, atat de mult in fata, incat cei din jurul meu devin mici, mici de tot, iar eu ma simt singur, stingher, neinteles, si revin in lumea lor uriasa. Imi abandonez pe moment, lumea mea mica si de departe, de atat de departe incat doar putini din cei mici, de jos, doar putini o vor atinge in viata lor.

Da, eu sunt ganditorul ala ce se rateaza, pentru altii, si poate si pentru el. Eu nu sunt interprinzatorul ce da din bici si buci si concretizeaza planurile. Rapid si fara cuvinte. Eu analizez si intorc, si scriu, si gandesc; eu nu pun mana si aprind lumina de la intrerupator.

Na, ca mult am mai scris, multumesc mult, draga mica sticla de Hoegaarden. Multumesc mult, congelatorule, ca mi-ai inghetat berea. Multumesc mult, as vrea sa dedic acest premiu….