cristiroman.ro

– O lume plina de bullshit. Avalansa de lucruri de rezolvat dar lipsa de stare pentru a le duce la capat. Pentru altii vezi mult mai bine calea corecta si ce le poate aduce acestora ceea ce-si doresc. Probabil asa vad si altii despre tine insuti. La ambele tabere insa lipsa increderii duce la o forma de esec.

– Uneori ma sperie diferenta dintre cum suntem perceputi de cei din jur si realitate. De ce ajungem aici, chiar daca de multe ori nu facem nimic pentru a crea imaginea aceea buna sau negativa? Un dialog misto vazut de curand intr-un film relaxant si usor, ca de duminica seara, mi-a placut mult.  Nu ii aleg calea, nu ma reprezinta, dar mi-a placut si m-a pus pe ganduri: “So they bought what you were selling / But you’re not selling things anymore /To succeed here, you can’t just sell things / You’re here to sell a lifestyle, an attitude /If people want you they will buy your things”. Mda, din pacate e corecta treaba, am simtit-o si eu de cateva ori si ma simt vinovat ca schimb destine. Chiar nu vreau. Sunt oameni care si-au schimbat radical viata datorita mie. Si la fel de bine stiu multi care ar fi flatati de acest lucru, ar scrie ode intru propria nemurire, cu false accente de modestie. Dar ma sperie fiindca acesti oameni care si-au schimbat viata (au parasit Romania, si-au schimbat meseriile corporatiste si au intrat in bucatarii, etc) au fost, cumva, pacaliti. Pacaliti de imaginea mea, asa cum apare ea online. Fiindca ei nu stiu care a fost adevaratul motiv care a dus la schimbari. E complicata discutia. Sper totusi, imi doresc enorm sa le fie bine in mod real acestor oameni. Astfel, vinovatia-mi va parea rezonabila.

– Am de rezolvat acte, impozite, taxe, naturalizari, pasapoarte, colaborari ce-mi sunt oferite si eu nu le onorez, cariera, viata, stare de bine. O avalansa formidabila careia nu-i gasesc alinare inca. Mult, foarte mult egoism in jur. Si teama. Nu a mea, a lor.

– Un alt lucru care m-a terminat in ultimele saptamani a fost legat de protestele pentru Rosia Montana. Atata indarjire (eu ii zic “indarjirea anuala romaneasca”, cum a fost si in vara lui 2012) la oameni cunoscuti si apropiati, dar nu dintr-aceea buna, pozitiva, eficienta, ci proasta, apropiata de ura, nu am mai intalnit de mult. Pe scurt a sunat cam asa: “Daca nu esti cu noi si nu strigi cu noi si nu zici ce zicem si noi atunci esti impotriva noastra“. N-a mai fost timp si chef de argumente. Pacat. Am zis-o de multe ori: nu-mi plac extremele si sunt multi, foarte, foarte multi oameni care cred ca extrema opusa lor este negativa, a lor fiind mereu cea “buna, pozitiva, valoroasa”. Gresit.

– Da, se rotunjeste un regret mare in mine: de a nu sta mai mult in Bucuresti. Nu as vrea sa ma intorc, nu vreau sa ma intorc deloc, dar as vrea sa locuiesc cumva doua/trei luni anual acolo, in orasul meu. Fiindca am cunoscut atat de multi oameni buni in ultimii ani de cand am plecat din tara, fiindca s-au intamplat si schimbat atatea acolo. Este o dorinta intensa, un gand ce mi se infiripa, sa fac cumva, sa reusesc sa lucrez si acolo, si aici. Creste in mine acest lucru, au dat cumva mugurii, sa vad cum dezvolt ramificatiile, zic. Dar de intors de tot, nu, nici vorba, nu e cazul deloc, nu e timpul. In alta tara europeana, da, clar, dar nu in Romania. Si nu are legatura cu Romania, are legatura cu firea mea de a cunoaste cat mai multe lucruri si societati.