Perioada sufletului meu, 1988-1996

by CRISTI ROMAN

Am 28 de ani, 29 in doar citeva luni. Un inceput de viata, poate o jumatate, poate chiar finalul ei…nu poti sti niciodata.
De citeva zile, de cind am scris articolul cu aruncarea casetelor audio, ma tot gindesc la “perioada aceea”…Ce inseamna insa “perioada aceea” pentru mine, raportat la viata mea de pina acum?

“Perioada aceea” reprezinta anii pe care mi-i aduc aminte cu cea mai mare placere, anii pe care ii iau mereu ca reper cind vorbesc de copilarie/adolescenta.
As cuprinde aceasta perioada undeva in intervalul 1988-1996. Intimplator, ultimii 4 ani reprezinta perioada liceului, dar va garantez ca nu au nici o legatura cu liceul, sau cu atmosfera de liceu. Sincer, nu mi-a placut scoala prea mult niciodata.

Revenind: perioada aia m-a prins in cartierul Dorobanti, pe strada Nicolae Constantinescu. Pentru cei care stiu zona, este una dintre strazile care fac legatura dintre Radu Beller si Floreasca. Bloc de patru etaje (nou-nout, construit in ’86), parter. Chiar aveam una dintre cele mai simple adrese: Nicolae Constantinescu nr.11, Bloc 11, Scara 1, Apartament 1, Sector 1. Ce ziceti de asta?

Prin ce mi-a ramas in minte perioada aia: prin tenisul cu piciorul jucat pe strada, in fata blocului, prin incercarile temerare de a arunca cu un bulgare de zapada mai sus de etajul 4 (se intimpla in ’88, si rar de tot reuseam), prin mingiile de fotbal care erau zdrobite sub rotile masinilor (unele mingi de “35 de lei” nu se spargeau, dar deveneau ovale si atunci le roteam in aer si ne uitam la ele, asa masuram cit de ovale deveneau), prin coltul Kurt Cobain (o intretaiere de strazi intre mine si Radu Iordache, cel mai bun prieten al meu; am dat aceasta denumire a fostului vocal de la Nirvana fiindca eu cu Radu ne intilneam des acolo cind plecam spre cine stie unde si ne desparteam tot acolo la revenire, iar amindoi eram fani Nirvana).

In anii aia am batut des Parcul Herastrau, de multe ori ajungind departe, pina la calea ferata din Baneasa. In anii aia mai mergeam pe la unii amici, fie din zona Primaverii, unde locuiau, fie din zona Bulevardului Aviatorilor. Aceasta ultima zona devenise chiar un loc central de intilnire, fiindca aici stateau bunicii lui Radu, dar si cea care avea sa-i devina sotie, Codruta. Si uite asa ne petreceam multe seri sau vacante pe stradutele de linga statuia Aviatorilor. Seri alaturi si de Alfonso, Richard sau Andu….

Cum as putea sa uit muzica? Toate casetele erau procurate de la tarabele din piata Romana, erau zeci de masute cu casete piratate intinse pe sute de metri de trotuar…Cine isi mai aduce aminte de Gabi Gombos, rockerul de 40 de ani care isi facea veacul pe la masute? De aici mi-am procurat eu majoritatea casetelor cu Nirvana, Soundgarden, Pantera, Alice in Chains (astea se gaseau mai greu…), BodyCount, Paradise Lost, Depeche, Pearl Jam, Moonspell si tot asa….

Cum as putea sa uit seara in care Ray Cokes de la MTV m-a anuntat personal, in camera mea din Dorobanti, ca a murit Kurt Cobain…Era aprilie 1994. M-am dus la tatal meu si, cu lacrimi in ochi, i-am zis ca a murit Kurt Cobain. Aveam 16 ani si am plins toata noaptea.

Cum as putea sa uit zilele petrecute la Cheile Dimbovicioarei alaturi de Radu, Ion si, mai tirziu, si Victor? Noaptea de groaza pe care am trait-o cu Radu sus, in virful muntelui, in casa in care cu putin timp in urma murise proprietarul iar noi, afara, in jurul casei, noaptea, auzeam, pur si simplu, pasi pe linga noi…Sau tot la Dimbovicioara cind am scris mare, cu pietre de riu, KURT COBAIN, iar oamenii se uitau ciudat la noi si nu intelegeau nimic….

Cum as putea sa uit fenomenalul cuplu de atacanti pe care il alcatuiam la fotbal, impreuna cu Radu? Dar incredibila faza, care nu se intimpla decit o data la nu stiu citi zeci de ani, cind mingea respinsa la fotbal, cu capul, intimplator, de un coleg, Lolo, a ajuns sa intre tocmai intr-un cos de baschet, undeva la 20-25 de metri? Sau golul pe care mi l-a dat Radu din joaca, eu fiind in poarta iar el sutind o singura data, cu sete, reusind o bara-gol de senzatie? Cum as putea uita terenul de zgura, unde jucam fotbal cu Mircea sau Candet? Cum as putea sa uit cum am spart o minge de fotbal, de l-am socat pe Radu: am luat mingea de plastic cu care jucam “21” sau “bara-bara” (hei, astia mai mici, mai jucati asa ceva?) si am intepat-o pur si simplu cu o sirma, asa, din nimic? Am plecat acasa, cu totii…

Cum as putea uita cutremurul din vara lui ’90, care m-a prins la ora de Geografie, si care a facut o crapatura de 10-15 cm intre zidurile scolii? Cum as putea sa uit cum am strins 80 de lei, prin ’90-’91 si, alaturi de Cziko (nu mai stiu nimic de el de ani de zile, cred ca sta in Oradea acum), i-am cumparat tatalui meu un pachet de Assos, desi el nu era fumator, dar a contat ca achizitionasem, din banii mei, un produs strain. Sau statueta ce infatiseaza o fata, pe care i-am facut-o cadou mamei mele, in aceeasi perioada….

Cum as putea sa uit cum m-am taiat ingrozitor intr-o sirma de pe terenul de zgura, pina la os, iar Bogdan Borcea (un coleg mai vinjos dar si cu un incredibil spririt de promptitudine si de curaj, imi dau seama acum) m-a luat pe brate si m-a dus la cabinetul medical, de unde, cu masina personala a profesoarei de sport, am ajuns la Spitalul Grigore Alexandrescu, unde mi s-au facut 11 cusaturi, iar Bogdan era convins (mi-a povestit ulterior), stind in afara salii de operatie si auzind tipetele mele in urma injectiilor, ca mi se taie piciorul…Cum as putea uita privirea mamei mele, cind profesoara de sport m-a adus apoi acasa, cu jumatate de picior drept bandajat in o mie de straturi de tifon.

Cum as putea sa uit cum am tremurat de frig, intr-o ploaie grea de tot, alaturi de Radu, pe stadionul Ghencea, la unele dintre meciurile echipei nationale? Sau invalmaseala aproape de bataie prin care am trecut alaturi de unchiul meu, Sorin Pantea (acum are 39 de ani), la un meci cu Cehoslovacia, din 1991, pe acelasi stadion Ghencea?

Cum as putea sa le uit, in primul si-n primul rind pe Alexandra (care a venit odata sa ma ia de acasa, era o seara de toamna si ploua des, si am iesit afara si am mers pe jos din Dorobanti pina la Piata Romana asa, prin ploaie), dar si pe Ramona, Madalina, Laura sau Claudia, fetele din acei ani? Cum as putea sa uit ca din perioada aceea mi-a ramas porecla de “Fiu“, cara iata ca dainuieste vesnic pentru prietenii mei vechi…

Sau televiziunea SOTI, cu Esca si Mindruta anormali de tineri, si emisiunea “Gaudeamus” pe care o asteptam pe nerasuflate….sau casetofonul care se auzea ca dracu’, dar mergea, sau primul walkman achizitionat cu vreo 200 de lei in 1991 (unele magazine aveau chiar preturile afisate in dolari, nu stiu citi mai stiu acum acest lucru). Pina atunci mai imprumutam de la Radu walkman-ul lui lipit cu scoci…Sau noptile de prin ’90-’91 cind ascultam, la acelasi walkman, MC Hammer sau Roxette…

Titlul de campion national la minibaschet (baschet in toata regula, se numea minibaschet fiindca eram noi mici, atita tot) obtinut la Iasi, in 1989… Am primit atunci o pereche alba de ciorapi, insciptionata cu “Daciada”, un pahar pe care scria CNSEFS (ceva cu Educatia Fizica si Sportul) dar si o medalie de aur (tinichea galbena, in fapt), pe care nu scrie absolut nimic legat de baschet sau de 1989. Mai am inca medalia si paharul…

Dar vacantele petrecute la tara, linga Oltenita, sau saptaminile in care stateam la ceilalti bunici, din Bucuresti….

Din pacate, imi dau seama ca nu am in format digital o poza din respectiva perioada, decit pe hirtie (le voi scana!). Am gasit insa una acum, care e din 1996 (e totusi destul de apropiata perioadei de care am scris atita). Poza pe care o vedeti sus ma reprezinta pe mine (stinga, mai slab cu 30 de kilograme decit acum si cu par in cap) si pe cei patru prieteni ai mei care si azi formeaza trupa Dies Irae, Sorin, Kim, Victor si Radu. In poza nu apare insa Marian Stoenica, cel care avea sa vina mai tirziu in trupa. Fotografia a fost facuta la una dintre aerisirile statiei de metrou Victoria; ne-am distrat atunci pe seama curentilor puternici de aer care urcau cu putere prin hainele noastre sobre…

Cam asta ar fi perioada sufletului meu. Au urmat apoi anii in care am inceput munca, a inceput stresul, au aparut marile greseli ale vietii, unele corectate din mers. Ceea ce ramine profund in mine, ca maximum de placere, e perioada 1988-1996.

A voastra care e? Care au fost anii de care va aduceti aminte cu cea mai mare placere? Ce v-a marcat profund?

Foto: www.diesirae.ro (dar realizata de Victor Stroe, acum la Jurnalul National)

UPDATE: Acest text a fost inclus, gratie lui Carmen Holotescu, in proiectul Capsula Timpului, dezvoltat impreuna cu Alina Hodovanu, Adrian Cristea si Cristi Manafu.