cristiroman.ro

Undeva la vreo 30-40 kilometri de Dublin, in zona de sud, se afla Glendalough, asezare recunoscuta pentru ca aici se afla mai multe monumente vechi istorice dar si pentru frumusetea zonei. Totul se intampla in County (Judetul) Wicklow – care mai este denumit si Gradina Irlandei.

Este o zona muntoasa si paduroasa, superba primavara si vara, insa buna de vizitat oricand. Numai zapada si viscol sa nu fie, fiindca atunci e mai dificil de ajuns. Din Dublin se ajunge pe autostrada pana la cativa kilometri de aceasta zona – dupa aceea un mic drum o ia prin padure – asa ca drumul din oras pana aici poate fi facut in 30-40 de minute. Click aici ca sa citesti mai departe textul »

Am calatorit mult la viata mea insa nu am ajuns inca in America de Sud. Si de va fi vreodata sa ajung in America de Sud atunci prima oara as vrea sa ajung in Argentina.

Poate nici nu trebuie sa fie Buenos Aires, desi cumva mi-as dori: mereu m-au fascinat si capitalele/orasele mari, nu doar locurile neturistice.

Si atunci, de pasii ma vor ajuta sa ajung candva acolo, atunci as vrea sa petrec o seara, nu mai multe, una singura, timp de mai multe ore, intr-un club de tango dintr-un cartier obisnuit al orasului. Sa stau la o masa mica, sa sorb agale dintr-o bere, doua sau chiar trei, sa mananc in tihna un preparat local dar fara faima si sa ma uit. Sa ma uit la oamenii care danseaza tango – fie ca, poate, doar doi oameni vor dansa. Sau poate 13. Click aici ca sa citesti mai departe textul »

Damien parca visa. Nu-i venea sa creada, pur si simplu. Ceea ce isi dorise atat de mult era acum real, si era real de ceva vreme.

Statea pe scaunul vechi de lemn, ce parca abia se tinea sa nu se dezmembreze, si privea apusul portocaliu. Il batea usor vantul pe fruntea transpirata. Ii era bine. Si se bucura din tot sufletul fiindca visul lui de ani de zile devenise, iata, realitate. Era in Africa.

Trecusera mai bine de 7 luni de cand ajunsese, ca voluntar, in Botswana. Povestea lui Damien era simpla, pentru cineva din afara: intr-o zi, dupa ce iesise de la birou – muncea la o firma de asigurari din Nottingham, Anglia, a intrat intr-unul din sediile unei asociatii caritabile careia ii dona o suma modesta, luna de luna, de ani de zile. Click aici ca sa citesti mai departe textul »

Cumva a fost ciudat. Decizia, in sine, a fost grea, dar a fost a naibii de rapida.

Am petrecut doua saptamani in Irlanda de sarbatorile de iarna (Craciun/Revelion) ale anului 2007. La inceput de ianuarie 2008 m-am intors la munca de project manager la GSP. In februarie eram deja hotarat. Pe 25 martie am aterizat, doar cu bilet dus, in Dublin.

Si iata-ma acum, dupa 5 ani, tot in Dublin. Ar fi atat de multe de spus si de scris, si probabil am spus si scris atatea, anii astia. Cand imi aduc aminte insa de perioada de inceput, sau chiar de asteptarile pe care le aveam inainte sa ajung aici, imi vine in minte un sentimente de naivitate, dar ma inconjoara si un sentiment de incredere. Click aici ca sa citesti mai departe textul »

Pe Tanase il apucau visele cand si cand insa de fiecare data cand visa ii aparea un lift in cap. Pur si simplu.

Uneori se afla singur in lift si uriasa cutie metalica urca si tot urca. Asa cum visa, Tanase parca era totusi constient si se intreba, cu o usoara teama, fiindca altfel stia ca nu avea cum sa se intample lucrul asta, daca va iesi cu liftul prin tavanul cladirii. De fiecare data insa liftul se oprea: ba la ultimul etaj, ba la penultimul.

Altadata cand visa, Tanase se afla intr-un lift mai ciudat, care nu o lua in sus sau in jos, ca toate lifturile din lumea asta, ci mergea pe lateral, cand usor mai jos, cand mai sus, precum intr-un carusel. Numai ca nu se afla afara ci undeva intr-un loc intunecat, precum Indiana Jones in pesterile in care erau fugarit de banditi.

Se mai intampla sa se pomeneasca in liftul lateral, aceasta ciudatenie in lumea lifturilor, si sa se afle intr-o cladire uriasa de birouri, iar el, Tanase, sa se plimbe cu liftul lateral deasupra capetelor a sute de oameni ce stau la birouri si lucreaza, vorbesc, rad, se enerveaza, fac galagie, beau si mananca. Click aici ca sa citesti mai departe textul »

Tom si Marry s-au cunoscut odata cu prima furtuna de nisip din ’64.

De-abia venise octombrie si Tom, ajuns la 73 de ani, tocmai coborase din Greyhound-ul de Wichita ce lasa sau lua de trei ori pe zi oamenii din Pratt. Micuta asezare din preerie era, in fapt, doar o adunatura de case prafuite, vreo opt, si trei magazine, din care unul inchis de multi ani.

Casa lui Marry era insa mai departe de Pratt, trebuia sa umbli vreo douazeci de minute la pas. Asa a mers si Tom, garbovit si calm, cu valiza de piele in mana stanga, umflata de prea multe lucruri, multe inutile, si cu palaria de piele in mana dreapta. Deobicei purta mereu palaria pe cap, de multe ori chiar pana se intindea seara, in pat, pentru odihna. Acum insa, furtuna de nisip, aceasta furtuna de nisip pe care nimeni n-o voia dar pe care toata lumea o astepta, lovea tare din toate directiile iar palaria lui Tom era mai in siguranta tinuta in mana decat pe cap.

Nu stia unde voia sa ajunga, pur si simplu se saturase sa stea atat in autobuzul gri. A coborat in Pratt fiindca isi spusese ca se va da jos la primul stop. Click aici ca sa citesti mai departe textul »